Cineva spunea că omului îi trebuie doi ani pentru a învăţa sa vorbească, dar o viaţă întreagă pentru a învăţa să tacă. Pentru un copil a lui Dumnezeu, tăcerea trebuie să fie o caracteristică a vieţii. Vorba este una dintre cele mai periculoase arme cu care este dotat omul, iar Sfânta Scriptură spune „cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar ce ce-şi ţine buzele este un om chibzuit” (Prov. 10:19). Cine vrea să-şi construiască casa pe stâncă, cf. Matei cap.7: 21-29, caută chibzuinţa. Când mă refer la a tăcea nu mă refer la a fi mut. Nu tăcea când este vorba de Dumnezeu, ci taci când e vorba de tine.

Există momente în viaţa omului când el trebuie să vorbească, fiind înzestrat cu această capacitate, dar un lucru despre care nu ne prea place să auzim, este că mai trebuie  să tăcem din când în când. Privind la autoritatea Scripturii, momentele tăcerii constituie o apropiere de Dumnezeu, care este gata să ne asculte, precum pe Ana. De cele mai multe ori ne este greu să nu scoatem nici un cuvânt, însă limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Domnul Isus în perioada celor 33 de ani de pe pământ, după multele cuvântări a venit momentul când a tăcut, iar tăcerea aceasta l-a impresionat pe Pilat. Pentru Petru, un cuvânt rostit la netimpul lui, a fost răsplătit cu amărăciune.

 Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută înca şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere unui dialog privat între tine şi divinitate. Antonie cel Mare spunea că “ prin trup omul este muritor, dar prin minte şi cuvânt este nemuritor. Tăcând înţelegi şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul şi rostind cuvânt de multumită lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea”. Prin tăcere, omul se contemplează cu lucrarea intensă a Duhului Sfânt care îi comunică taine mai presus de cuvânt.

Alergarea în gălăgia vieţii acesteia, te încarcă cu un gol neplăcut, care tinde spre linişte. Multă agitaşie interioară te debarasează încetul cu încetul de acela care dăruieşte Pacea, Domnul Isus Cristos. Cum lumea de astăzi este departe de a fi aşa, sunt necesare clipe de repaus, în care omul să privească în el însuşi, să se reculeagă în tăcere, timp necesar pentru restabilirea contactului cu forţele pure şi luminoase care provin din lumea de dincolo. Forţa voinţei bune, această protecţie puternică, este întreţinută şi alimentată de puterea tăcerii.

Omul care învaţă tăcerea, este acela care vrea să intre în contact cu adevăratul său “eu” , şi vrea să îşi recunoască şi să-şi pună în valoare aspiraţiile nobile care, în mod cu totul natural, se află în adâncul fiinţei sale. Tăcând, avem cea mai eficientă oportunitate de a intra în contact cu Creatorul vieţii, cu Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu vrea să ne vorbească, dar noi suntem preaocupaţi cu ceea ce avem noi de spus. De multe ori suntem bolbolositori ale acelorşi vorbe, (Matei 6:7), însă Dumnezeu vrea să auzim vocea Lui. Poate ploaia vorbelor nostre l-a obligat pe Dumnezeu să-şi deschidă umbrela. Experimentează DUNAMIS (Puterea lui Dumnezeu) tăcând şi ascultă ceea ce vrea El să îţi vorbească.

fă-ţi timp să taci – este oportunitatea de a-l auzi pe Dumnezeu!

“Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:28)