…  ne place să numim ceva, ceea ce este, ceea ce vedem, ceea ce auzim şi ne place, vrem să numim nimic ceea ce nu înţelegem, ceea ce nu desluşim şi ceea ce nu ne place, adică ceea ce nu vedem, adevărul. Da, Adevărul! Care este Cuvântul, adică, începutul, care este necuvântul, adică, sfârşitul, … care este Totul în noi toţi.
 Dacă ar fi să înţelegem altfel cele amintite mai sus, am putea spune astfel: Omul păcătos, orbit de fărădelege nu va putea vedea niciodata Adevărul dacă nu se luptă ca prin lege să dobândească Harul.  Apostolul Pavel spune în scrierile sale că legea este “drumul” ce ne duce spre Harul lui Dumnezeu.
   Pentru a înţelege mai multe despre acest drum ar trebui să cunoaştem câteva atribute ale acestui cuvânt plin de autoritate şi impunere, anume “legea”. Lege sau putere, lege sau autoritate, lege sau credinţă, lege sau justiţie, tribunal, regulă divină.

   Văzând dar care este pavajul acestei cărări ce duce spre Har, înţelegând că legea nu este nimic altceva decât “hamul” ce ţine echilibrul şi direcţia pentru a nu aluneca din harul lui Dumnezeu, putem spune că nu este o povară a fi sub o autoritate, sub un regim, dar înţelegând că acest regim nu este unul al vechiului legământ, ci unul al noului.
   Ne naştem sub lege, şi cât vom trăi în trup tot sub lege vom fi, dar beneficiul pe care-l avem noi cei din Noul Legământ este că această lege moartă, am putea spune, capătă viaţă atunci când o privim prin prisma Cuvântului dătător de viaţă.
 Când spunem “lege” înţelegem neputinţa de a-l sluji pe Dumnezeu, de aceea aş vrea în câteva rânduri să amintesc cum neputinţa ajune putinţă, legea devine har, iar acesta este cel născător de Adevăr.
Aceasta se inţelege din ceea ce ne este relatat de “istoria” poporului lui Dumnezeu. Ei trăiau în neputinţă, astfel legea care se perinda printre ei era aducătoare de moarte. Ei trăiau în necunoştinţă, astfel “cunoştinţa” îi condamna la moarte.
   În Vechiul Testament, vedem cât este omul de oscilant în lipsa puterii lui Dumnezeu, cât de nestatornic este cel care zice că
are legea, deşi nu minte, dar îi lipsea suflarea legii.
   Ceea ce aveau evreii în vechiul legământ ca lege, era o scriere fără viaţă, lipsită de suflare. Ei, cei de atunci, se hrăneau cu obligaţia moartelor cuvinte, astfel moartea se năştea prin însăşi moarta lege.
   Dacă noi avem harul să beneficiem de o lege plină de viaţă, de o lege aducătoare de viaţă, se datorează Cuvântului care  a-nviat dintre cuvinte, aducând cu El la viaţă cuvintele străbune.
   Deci, legea veche, moartă şi uitată, primeşte viaţa de la cel ce învie prin lege, El care este însăşi legea, legea mântuitoare pentru noi. Cuvântul învie, odată cu El cuvintele iau viaţă, de atunci proorocii care s-au înălţat în slava Tatălui, vestitorii legii şi cei ce judecau după lege, toţi ca unul, prin Unul singur, prin Cuvântul cel viu ne vestesc viaţa prin Cel ce i-a înviat.
  El, Cuvântul, este Calea adică legea, este adevărul adică harul şi este viaţa adică sălăşluirea fără de cuprins.
CONCLUZIE:
Ne naştem în lege, adică pe o cale, prin adevăr dobândim harul, iar prin acesta suntem născuţi, sălăşluiţi în veşnicie.