… “Ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.” (Galateni 2:2b)
     Grecii antici ne-au transmis povestea unui atlet iute de picior care a terminat alergarea pe locul doi. Ajuns la linia de sosire, suflând din greu şi trăgându-şi respiraţia, vedeamulţimea aclamând, dar oraţiile nu erau pentru el, ci pentru învingător. Cel care terminase al doilea se vedea nevoit să stea acolo şi să ia parte  la ceremonia dedicată campionului. Trebuia să rămână în rând cu ceilalţi învinşi, în timp ce se  rosteau discursuri laudative în  cinstea câştigătorului. Campionului i s-a  înălţat o statuie  chiar în centrul oraşului. Cel ajuns al doilea avea să o vadă de acum în fiecare zi până la sfârşitul vieţii, motiv suficient să-l convingă că nu era altceva decât un ratat. Sufletul i-a fost încetul cu încetul luat în stăpânire de invidie şi gelozie până acolo că, orbit fiind, n-a mai fost în stare de nimic. De ce nu fusese el învingătorul? De ce n-a fost capabil să parcurgă mai repede ultimii trei paşi, paşi care puteau face diferenţa dintre un campion şi un nerod.

    În fiecare noapte se strecura prin întuneric până la statuia  campionului. Acolo cu o daltă în mână mai scobea câte o aşchie din statuie.  A venit o noapte însă, când a obţinut mai mult decât plănuise. Încă o bucată de piatră scobită şi masiva sculptură a atletului s-a crăpat zgomotos alunecând în faţă. Marele campion de marmură s-a prăbuşit asupra omuleţului cu dalta, curmându-i brusc viaţa!
Alergătorul fusese zdrobit de însuş chipul omului pe care-l dispreţuia. Unii spun că omul cu dalta nu a murit sub acele dărâmături, ci puţin câte puţin înainte de accident. Greutatea geloziei a fost cea care l-a strivit în cele din urmă , gând după gând, zi după zi. Gelozia a adus sufletul unui mândru atletîn starea lamentabilă a unui săpător meschin.
Şi noi, dar, fiindca suntem înconjurati cu un nor aşa de mare de martori, sa dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.