Când Paul, misionarul român din China, ne vorbea în urmă cu 2 ani despre Tibet îmi părea imposibil să ajung vreodată acolo; şi totuşi pentru Dumnezeu nimic nu e imposibil, astfel că după lungi frământări m-am hotărât să mă alătur echipei ce urma să plece în China.

Împreună cu o echipă de 7 persoane am plecat spre estul Asiei cu dorinţa de a împărtăşi Evanghelia, într-un circuit format din 5 oraşe: Beijing, Xining, Tongren, Lanzhou şi Urumqi. Ajunşi în capitala ţării, Dumnezeu a făcut o minune pentru noi–datorită unei sărbători naţionale nu se găseau bilete de tren pentru a ne putea deplasa din Beijing în Xining; minunea a fost: când s-a mers pentru a cumpăra bilete pentru trenul cu direcţia Xining, mai erau doar 8, exact numărul echipei noastre (s-a alaturat echipei Paul, misionarul român),

biletele fuseseră cumpărate şi returnate. Nu se mai găseau bilete la tren decât peste 2 zile.

Primul oraş pe care l-am vizitat şi în care am stat două săptămâni a fost Xining, un oraş cu o populaţie de 2 milioane de locuitori. Datorită legilor locale promovate de sistemul politic comunist care interzic împărtăşirea Cuvântului, activitatea noastră s-a axat mai mult pe relaţii, fie cu misionarii locali (încurajând, ajutând în mod practic) fie cu localnicii, în special cu studenţii, deoarece cu ei puteam comunica în limba engleză (chineză nu ştiam nici unul dintre noi).

Cu studenţii ne întâlneam într-o cofetărie condusă de o echipă de misionari unde studenţii veneau pentru a învăţa limba engleză. Punctul de plecare al discuției noastre cu ei despre Dumnezeu era discuția despre sărbătorile noastre naționale. Deoarece în acel loc nu aveam voie să vorbim cu ei multe despre Isus, nu ne puteam ruga pentru ei din motive de securitate (în locurile publice - restaurante, şcoli, cafenele, autobuse, magazine etc. - erau instalate microfoane şi camere video), nu puteam să le spunem să-l primeasca pe Isus ca mântuitor, am ales să-i invităm la sport. Jucând basket, fotbal, volei am reuşit să ne împrietenim, în pauzele de odihnă, având posibilitatea de a le împărtăşi Adevărul, nefiind periculos (nu existau microfoane sau alte metode de supraveghere). În acest fel am reuşit să vorbim cu tinerii care, văzând felul nostru de a fi, ne-au invitat cu ei în oraş dorind să ştie mai multe despre ceea ce suntem noi. Aveam cu mine un tricou pe care era imprimată harta Israelului; vorbind cu un băiat îi arătam pe hartă unde s-a născut, a copilărit şi a murit Isus. A fost foarte impresionat spunându-mi că-i place mult tricoul. În ultima zi în care m-am întalnit cu el i-am dat tricoul, producându-i o mare bucurie, fapt pentru care şi-a manifestat dorinţa de a continua discuţia prin intemediul internetului. Atunci am conştientizat că dragostea trece dincolo de cuvinte, şi dacă nu am reuşit să vorbesc prea multe cu el (nu mă prea descurcam cu engleza) un gest a făcut cât 2 zile de discuţie.

Pe lângă timpul acordat relaţionării cu lucrătorii şi localnicii, am ajutat şi în mod practic anumiţi oameni. Printre aceştia a fost o misionară din Germania care lucrează cu tibetani golag în Xining; am ajutat-o la curăţarea casei şi reamenajarea curţii.

Alte activităţi practice le-am avut în Lanzhou, capitala provinciei Ganasu, un oraş muncitoresc, cu o populaţie de 4 milioane de locuitori. O persoană pe care am ajutat-o aici a fost un misionar din Singapore. El construia o cafenea în care urma să se întâlnească cu localnicii, asemănătoare cu cea în care ne întâlneam cu studenţii din Xining; am ajutat la ridicarea acesteia, construind unul dintre ziduri. O parte dintre fetele din echipă au ajutat o altă misionară din oraş care luase în plasament doi copii chinezi. Au ajutat-o timp de o săptămână la îngrijirea copiilor, dându-i posibilitatea să se odihnească şi să-şi viziteze prietenii cu care nu mai reuşise să se întâlnească de când a luat copiii.

În oraşul Tongren, oraş situat în podişul tibetan la o altitudine de 3700 metri, al III-lea centru spiritual budist din Tibet, am vizitat mănăstirea locală întinsă pe aproximativ 3 hectare. Am fost uimiți cum oamenii se închină la idoli (în anumite zone se fac și sacrifici umane). Am participat şi la un marş de rugăciune pentru ruperea legăturilor şi pătrunderea Evangheliei în oraş, patrundere care să aducă o schimbare radicală. Zona oraşului Tongren este zona în care în vara anului 2008 au fost răscoale, oamenii din zonă sunt foarte agresivi. Am vizitat şi un centru medical, centru condus de două elveţience. Acolo se dă ajutor medical localnicilor, în mod special familiile sărace ce aveau un membru cu handicap, pregătind totodată personal medical dintre localnici, pentru a putea prelua şi dezvolta lucrarea; cu acest personal se face şi ucenicie.

În oraşul Urumqi, capitala provinciei Xinjiang, oraş cu o populaţie de 3 milioane de locuitori, în majoritate musulmani, am mers doar în vizită cu scopul de a cunoaşte zona şi misionarii de acolo, deoarece Lidia Mureşan, o fată din echipă, doreşte să misioneze pe termen lung în acel oraş. Am reuşit să luăm legătura cu câţiva misionari de acolo şi să aflăm despre biserica locală care trece printr-o perioadă foarte grea datorită faptului că păstorul este închis, fiind acuzat de implicare în activitaţi teroriste (acuzaţii false). În acest moment se aşteaptă procesul, care fie îi va reda libertatea, fie îl va trimite să fie executat.

În Beijing am fost doar în trecere, fiind nevoiți să trecem pe aici pentru a luat avionul spre Europa. Acolo ne-am întâlnit cu un misionar din Noua Zeelandă, misionar care ne-a prezentat lucrarea care se face în acest oraş, localitate care numără 17 milioane de locuitori. El ne spunea despre nevoia mare de misionari pe termen lung în China, nevoie care vine din faptul că metodele de evanghelizare care pot fi aplicate sunt cele de la om la om, acest lucru implicând un un număr mare de lucrători. În această zonă nu se pot face evanghelizări în masă de genul: „întâlniri pe stadioane, evanghelizare prin radio sau TV etc.”.

Chiar dacă China e o ţară în curs de dezvoltare, cu o creştere economică mare, există oameni care nu au cu ce se hrăni şi unde locui. Dacă la oraşe există locuri de muncă, nu la fel se întâmplă şi la sate; din această cauza, există un exod de la sate la oraşe; problema este că ei nu primesc permise de şedere în oraşe, acest lucru însemnând că nu pot munci în mod legal (sunt plătiţi foarte puţin lucrând ilegal) şi nici nu pot cumpăra sau închiria locuinţe. Acest lucru face ca mulţi dintre ei să stea în ghetouri, unde condiţiile de viaţă sunt inumane.

O altă problemă în China este politica „un singur copil”. Dacă o familie vrea să aibă mai mult de un copil trebuie să plătească 20000 de dolari pentru fiecare copil născut. Dacă nu pot să plăteacă, femeile sunt obligate să avorteze, ceea ce aduce mari răni în acele familii şi totodată atrage mânia lui Dumnezeu.

O ţară ateistă, o ţară a posibilităţilor, ţara cu cea mai mare populaţie cheamă mii de misionari care să aducă speranţa celor fără de speranţă!