Te-ai gândit vreodată cum ar fi viaţa ta dacă nu te-ai putea folosi de mâinile cu care lucrezi, cu care mănânci, cu care îţi strângi la piept copiii şi persoanle iubite…? Dar dacă nu ai avea picioarele cu care alergi toată ziua dintr-o parte în alta, care-ţi dau ocazia să te bucuri de atâtea lucruri minunate…te-ai gândit tu oare la toate acestea? Dacă nu ai putea vorbi şi toate cuvintele tale s-ar rezuma la nişte sunete îngângurate fără contur…?
     Care ar fi rugăciunea ta? Ce i-ai spune Domnului? Am rămas atât de uimită când am vizitat un frate, cunoscut de noi toţi, care din cauza diabetului mult prea avansat nu se mai poate deplasa nici la biserică şi este îngrijit de sora lui, o doamnă în vârstă din Bucureşti care a venit special pentru el. Primele cuvinte rostite de el  când l-am vizitat au fost : “Sunt bucuros, nu sunt supărat pe Domnul. Sunt bucuros!”. Pentru început am crezut că poate zice aşa, doar pentru ca să nu ne simţim noi deranjaţi, dar când am început să povestim şi am văzut că încă Îl mai slăveşte pe Domnul cu talantul de a compune poezii, am rămas aşa uimită...nu erau poezii în care să se revolte, cum  era firesc. Erau poezii de laudă la adresa Domnului. După şapte luni de stat la pat, după trei accidente vasculare din care două anul trecut, fără a mai avea posibilitatea de a umbla deocamdată şi să compui poezii de laudă la adresa Domnului... Pe acesta Îl numeşte Domnul har în suferinţă.
Chiar dacă educaţia dânsului se rezumă la clasele primare, Sfânta Scriptură este pusă la loc de cinste, cintind-o zilnic cu dragoste şi pasiune. Îl întrebam  pe fratele Emil de unde are inspiraţie, de unde îi vin poeziile şi atunci mi-a mărturisit cu ochii înlăcrimaţi şi cu gândul undeva, departe… “seara mă culc rugându-mă şi dând laudă Domnului şi dimineaţa mă trezesc cu poezia în gură…”
    Mă gândeam…oare noi de când nu ne-am mai trezit cu cântarea de laudă în gură? Sau măcar cu un simplu “Doamne fii lăudat” pentru faptul că ţi-a mai dat încă o zi, pe care nu o merităm niciunul…
    Fratele Emil Dascăl s-a născut in comuna Căprioara, jud. Cluj, având încă 5 fraţi, din care momentan mai trăiesc doar doi, el (62 ani) şi sora lui (74 ani). A fost botezat de către fratele Vereş Nelu şi fratele Negruşer Alexandru în urmă cu aproximativ 18 ani, compunând poezii dinainte de a se întoarce la Domnul. Acum   se deplaseaza cu un cadru de fier , iar din cauza deselor accidente vasculare, cuvintele sunt aproape imposibil de descifrat. Dar aceasta nu îl impiedică să slăvească pe Domnul.
Sora dânsului ne mărturisea “Mi-a fost greu în iarnă. Abia îl puteam întoarce. Era nervos. Dar când îl vizitau fraţii de la biserică, trei zile era altul. Puteam vorbi cu el, puteam discuta, după care revenea iarăşi la starea dinainte.” …Te-ai gândit vreodată că simpla ta prezenţă la patul unui bolnav face mai mult decât multe medicamente…? Ca şi tine, nu m-am gândit nici eu niciodată la acest lucru, nu am realizat cât de important este să fii unit şi cu mădularele care abia mai mişcă trupeşte, dar poate sufleteşte mai mult decât noi care mergem zilnic la biserică…
    Mărturia personală a vieţii lui este cuprinsă într-o poezie recitată pe nerăsuflate şi cu zâmbetul pe faţă: